In camera mea din capatul culoarului aud sosirea bebelusilor. Un zgomot infernal de carut tras si zguduit de unde rasuna tipete stridente de foame. Una cate una, usile se deschid si tipetele se mai domolesc. O singura voce domina vacarmul pana la capat: cea a lui Razvan, care isi face intrarea triumfala impreuna cu asistenta care intr-o mana il tine pe el, iar in cealalta flutura termometrul. „Mai intai temperatura, apoi il alaptati”, declama ea, punandu-mi brutal in brate un bebelus urlator, cu gura deschisa si intorcandu-si capul in toate partile, doar doar gaseste sanul. Insa de fiecare data se intampla acelasi lucru. Razvan care este prea lacom, se repede la san insa nu stie inca bine sa-I foloseasca. Rezultatul: se supara, zbiara, inghite aer. Moment de consternare. Asistenta vine atunci cu urmatoarea gaselnita: pompa de muls. „Daca aveti lapte este pacat sa nu il scoatem si sa-I dam copilului in biberon. In felul asta va putea sa doarma noaptea.” Argument convingator ca bata. Aprob si doamna in halat alb imi instaleaza, cu o bucurie feroce parca, un aparat ciudat care se va dovedi imediat un instrument de tortura. Sub privirile mele ingrozite, sanul mi se transforma intr-o nnamela de cauciuc. Pipai cu infrigurare manetele acestei masinarii barbare ca sa-mi mai incetinesc ritmul. Masina de muls se porneste si mai tare, are sa-mi smulga sanul, asta-i sigur! Si toata aceasta tevatura pentru cateva picaturi de lapte. Tortionara se mira in bataie de joc: „Doar atat? Pai sa stiti ca nu-I pune nici pe-o masea, saracul!”
A doua zi de dimineata, am capul mai limpede. Nu o sa ma Ias manevrata cum vor ele. La sosirea medicilor si a infirmierelor, ma ridic pe perne, hotarata si patetica: „Poate ca sunt o mama denaturata, insa refuz categoric sa mai fiu mulsa.”
