Inca inainte de a ramane gravida am vizitat, impreuna cu Alin, mai multe crese. Unele mai mici, altele mai mari, unele particulare, altele de stat. Unele cu gradinita, altele fara. Unele, cu o capacitate de 20 de plozi urland cat ii tinea gura si certandu-se pe cele 3 jucarii amarate din dotare. Altele, mai intime, cu doar 5 sau 6 papusi de copii asezati comod fiecare in scaunelul lui. Ion trecea totul in revista, cu o privire incruntata, de parca ar fi fost un inspector trimis de comisia pentru igiena. Eu eram atenta in special la educatoarea sefa, cea care avea sa se ocupe direct de puiul meu pe tot parcursul zilei. Vai de mine, asta are o mutra care imi aminteste de invatatoarea mea din scoala primara. Parca ii tuna si-i fulgera tot timpul, asta iar arde vreo doua, fara sa stea prea mult pe ganduri, micutului nefericit care si-ar scapa farfurioara cu cereale pe jos.
Aoleu, ia uite-o si pe cealalta, cu ochelarii aia mari pe nas. Nici ea nu pare prea blajina. Cat priveste pe tanara cu parul scurt, mi se pare ca are niste gesturi cam repezite. Parca o si vad ridicandu-i pe micuti ca pe niste saci cu cartofi. Cred ca baiatului meu ar fi plin tot de vanatai!
Intr-un sfarsit, am optat pentru o cresa privata, tinuta de o ardeleanca, cu solduri generoase si cu un zambet linistitor si bland de adevarata „mamica”. Nu ne-am inselat. Marius avea sa faca o adevarata pasiune pentru ea. Intindea manutele sprea ea, dimineata, la sosire si deabia puteam sa-I dezlipesc de ea, seara, cand il scoteam pe usa plangand. Ce le face copiilor de-o iubesc toti in asa hal? Le canta cantece de leagan? Le spune povesti? Ce are ea deosebit fata de noi, mamele, care muncim pe branci cat e ziulica de lunga ca sa ne crestem odraslele?
